E a treia carte pe care o citesc scrisă de fătuca asta şi trebuie să recunosc că are ceva al ei… Romanul ăsta, ca şi celelalte, e un roman lejer, 600 de pagini citite pe nerăsuflate… Scrie lejer, însă există puţini oameni care pot vorbi atât de sincer şi fără fandoseli despre lucrurile pe care le tratează Anna Gavalda: laşitatea noastră cea de toate zilele, singurătatea, căutarea Drumului Propriu… Şi Anna Gavalda îţi oferă soluţii la toate astea…
Într-o eră în care torentele îţi oferă totul pe gratis în numele unei libertăţi al accesului la tot ce îţi trece prin cap (eu aş numi trâmbiţarea asta a dreptului la acest acces ca fiind ipocrizie), când am văzut în primăvara asta albumul Lhasei apărut la Carturesti, l-am cumparat. Mi-am spus atunci că artiştii care îmi plac atât de mult cât îmi place Lhasa merită să fie cumpăraţi, nu furaţi de pe torente. Măcar atât merită pentru bucuria pe care ţi-o provoacă arta lor… După o perioadă în care dacă aflam că a mai scos cineva ceva mi se parea mai normal să îi dau repede o cautare pe torente, Lhasa a fost primul artist pentru care am facut altfel. Şi mă bucur că i-am adus acest omagiu ei…
Ieri am aflat că Lhasa a murit. Cancer, ce altceva… La 37 de ani… Am ajuns la vârsta la care oamenii incep să moară în jurul meu… de cancer, de ce altceva…
Altfel… în lume se bagă sume ridicol de mari în arme, în România dascălii sunt disponibilizaţi, sistemul medical e în comă (frumoasă găselniţă jurnalicească)… hai să punem pariu: câti dintre noi crezi că NU vom muri de cancer?
Când am început să scriu pe blogul asta despre cărţile pe care le citesc spuneam că nu îmi plac romanele in care autorul ne povesteşte despre chinul său de a scoate ceva bun din creierul lui şi să pună pe hârtie. Firminm-a contrazis magistral. Am repus pe listă romanele astea şi am revenit la părerile mele de dinainte de Firmin. Încercările astea mi se par lamentabile, o masturbare artistică în care sărăcuţul se milogeşte de noi să îi privim rezultatul cu îngăduinţă. Dacă ne vine să îi zicem vreo două care să îl usture, se refugiază repejor pe după fustele inspiraţiei lui şchiopătânde şi începe să plângă. Şi astfel eu sunt nenea ăla răul… Citeşte mai departe »
“Deriva continentelor” e un roman pe care l-am citit greu, şi care se aşează greu. Am început în mai multe feluri (de cel puţin 10 ori) să scriu despre el.
Este un roman despre minciună, invidie, fanfaronadă, ipocrizie, disimulare… Dar mai ales un roman despre incongruenţa dintre aşteptări şi realitate, despre cum visurile pe care le urmezi pot fi alese pur şi simplu prost. Citeşte mai departe »
Indignare e o carte care nu are nicio alta caracteristică decât că poate trece foarte uşor neobservată. Philip Roth a scris-o la 75 de ani (in 2007), personajul lui are 20 de ani şi trăieşte în SUA în timpul războiului din Coreea, razboi care se pare că i-a marcat pe americani prin cruzimea lui şi, post-factum, prin absurdul lui. M-aş fi aşteptat la o abordare deosebită a acelei perioade, aşteptam o altă atitudine de la un scriitor atât de cunoscut cum e Philip Roth, mai ales aflat la venerabila vârsta de 75 de ani. În schimb, am gasit o povestioara cu un mesaj rahitic, parca scrisa de un pusti de 16 ani, fără vână. Citeşte mai departe »
Imaginează-ţi că Arundhati Roy a pictat peretele unei biserici sau al unei primării sau al oricărei construcţii monumentale iţi vine în cap. Imagineză-ţi dimensiunile picturii. Acum imaginează-ţi că Arundhati Roy te invită să îi admiri pictura. Ajungi la locul faptei, cu Roy un pic în spatele tău care iţi şopteşte: “Acum uite-te acolo! Vezi? Acum uite-te dincoace… “. Şi tot aşa până când îmi dezvăluie toate secretele pe care le-a ascuns în creaţia ei. La început mi-a fost mai greu sa văd. Nu ştiam cum să mă uit. Cu timpul am devenit mai abil şi am descoperit că dacă mijesc ochi într-un anume fel, dacă ajustez unghiul sub care privesc, descopăr comoara ascunsă sub metaforă. Eram foarte mândru de realizare. Cu timpul, felul acesta de a privi a devenit firesc şi am vânat numai astfel de descoperiri, neglijând anumite planuri, chiar povestea în sine. Citeşte mai departe »
Hapiness is mostly about managing your expectations
Acum ceva timp, inspirat de o “drama” a unui coleg de servici, mi-a incoltit in creier “maxima” asta. Stiu ca nu spune ceva nou, da’ mi s-a parut mie interesant felul in care s-a articulat in mintea mea. Mandru nevoie mare, mi-am pus-o ca status pe Yahoo Messenger ca asa suntem noi cand vrem sa ne dam destepti: ne punem cate ceva “destept” pe mess. Am primit mai multe reactii; majoritatea au urmat urmatorul pattern:
La inceput, toata lumea a fost lovita de “simplitate”. O chestie de genul: “da ma, corect. nu m-as fi gandit”. Dupa 5 minute (cum mi s-a povestit de fiecare data) reactia a fost total opusa, de negare: “e o porcarie! cum sa iti controlezi asteptarile? eu nu vreau asta!!! eu vreau surprize, eu vreau libertate! O astfel de gandire denota o lasitate trista. Trebuie sa iei in piept tumultul vietii cu toate bunele si cu toate relele ei! ” (citatele din acest colaj sunt aproximative) Citeşte mai departe »
Avertisment: daca esti o persoana cu aplecare catre depresii nu te apuca de Houellebecq. Sau daca te apuci, o faci pe riscul tau. Cred ca toate romanele lui Houellebecq trebuie sa inceapa cu un disclaimer pe care sa il semnezi. Sau la librarie, cand cumperi cartea, sa te puna librarii sa vii cu adeverinta de la medic.
Domnul Houellebecq este un tip erudit care isi arata eruditia cu pofta. Si peste aceasta pofta mai vine si un cinism feroce. Demonteaza tabuurile varstei mijlocii cu o precizie chirurgicala si rupe lanturile ce tin adevarurile incomode la adapost. Si astfel acestea apar in fata noastra dezbracate de orice falduri ce le-ar acoperi pudic, mustind de sensuri intepatoare. Citeşte mai departe »
Dacă ar fi să ierarhizez toate romanele pe care le-am citit în viaţa mea în funcţie de cât mi-au plăcut, John Kennedy Toole ar fi, în cazul meu, pe locul doi cu “Conjuraţia imbecililor”. Eu ştiam că Toole a avut un singur roman publicat pentru că ştiam că a debutat postum, aşa că atunci cand am văzut numele lui pe Biblia de neon am ridicat mirat din sprâncene gândindu-mă că e vorba de altcineva care s-a folosit de numele lui Toole (aşa cum fiul lui Frank Herbert a continuat saga Dune). Dar citind pe copertă istoria publicării romanului care îl certifica pe Toole ca fiind autorul nu am mai ezitat. Acum însă îmi pare rău că am cumpărat cartea asta. Citeşte mai departe »