Indignare – Philip Roth

Indignare e o carte care nu are nicio alta caracteristică decât că poate trece foarte uşor neobservată. Philip Roth a scris-o la 75 de ani (in 2007), personajul lui are 20 de ani şi trăieşte în SUA în timpul războiului din Coreea, razboi care se pare că i-a marcat pe americani prin cruzimea lui şi, post-factum, prin absurdul lui. M-aş fi aşteptat la o abordare deosebită a acelei perioade, aşteptam o altă atitudine de la un scriitor atât de cunoscut cum e Philip Roth, mai ales aflat la venerabila vârsta de 75 de ani. În schimb, am gasit o povestioara cu un mesaj rahitic, parca scrisa de un pusti de 16 ani, fără vână.

Dumnezeul lucrurilor mărunte

Imaginează-ţi că Arundhati Roy a pictat peretele unei biserici sau al unei primării sau al oricărei construcţii monumentale iţi vine în cap. Imagineză-ţi dimensiunile picturii. Acum imaginează-ţi că Arundhati  Roy te invită să îi admiri pictura. Ajungi la locul faptei, cu Roy un pic în spatele tău care iţi şopteşte: “Acum uite-te acolo! Vezi? Acum uite-te dincoace… “. Şi tot aşa până când îmi dezvăluie toate secretele pe care le-a ascuns în creaţia ei.  La început mi-a fost mai greu sa văd. Nu ştiam cum să mă uit. Cu timpul am devenit mai abil şi am descoperit că dacă mijesc ochi într-un anume fel, dacă ajustez unghiul sub care privesc, descopăr comoara ascunsă sub metaforă. Eram foarte mândru de realizare. Cu timpul, felul acesta de a privi a devenit firesc şi am vânat numai astfel de descoperiri, neglijând anumite planuri, chiar povestea în sine.

When “more” is less than “some”

Hapiness is mostly about managing your expectations

Acum ceva timp, inspirat de o “drama” a unui coleg de servici, mi-a incoltit in creier “maxima” asta. Stiu ca nu spune ceva nou, da’ mi s-a parut mie interesant felul in care s-a articulat in mintea mea. Mandru nevoie mare, mi-am pus-o ca status pe Yahoo Messenger ca asa suntem noi cand vrem sa ne dam destepti: ne punem cate ceva “destept” pe mess. Am primit mai multe reactii; majoritatea au urmat urmatorul pattern:

La inceput, toata lumea a fost lovita de “simplitate”. O chestie de genul: “da ma, corect. nu m-as fi gandit”. Dupa 5 minute (cum mi s-a povestit de fiecare data) reactia a fost total opusa, de negare: “e o porcarie! cum sa iti controlezi asteptarile? eu nu vreau asta!!! eu vreau surprize, eu vreau libertate! O astfel de gandire denota o lasitate trista. Trebuie sa iei in piept tumultul vietii cu toate bunele si cu toate relele ei! ” (citatele din acest colaj sunt aproximative)

Home project

Home Project. Trust me!

Altceva nu stiu sa comentez…

Extinderea domeniului luptei

Avertisment: daca esti o persoana cu aplecare catre depresii nu te apuca de Houellebecq. Sau daca te apuci, o faci pe riscul tau. Cred ca toate romanele lui Houellebecq trebuie sa inceapa cu un disclaimer pe care sa il semnezi. Sau la librarie, cand cumperi cartea, sa te puna librarii sa vii cu adeverinta de la medic.

Domnul Houellebecq este un tip erudit care isi  arata eruditia cu pofta. Si peste aceasta pofta mai vine si un cinism feroce. Demonteaza tabuurile varstei mijlocii cu o precizie chirurgicala si rupe lanturile ce tin adevarurile incomode la adapost. Si astfel acestea apar in fata noastra dezbracate de orice falduri ce le-ar acoperi pudic, mustind de sensuri intepatoare.

Biblia de neon: viaţa bate tabloidul

Dacă ar fi să ierarhizez toate romanele pe care le-am citit în viaţa mea în funcţie de cât mi-au plăcut, John Kennedy Toole ar fi, în cazul meu, pe locul doi cu “Conjuraţia imbecililor”. Eu ştiam că Toole a avut un singur roman publicat pentru că ştiam că a debutat postum, aşa că atunci cand am văzut numele lui pe Biblia de neon am ridicat mirat din sprâncene gândindu-mă că e vorba de altcineva care s-a folosit de numele lui Toole (aşa cum fiul lui Frank Herbert a continuat saga Dune). Dar citind pe copertă istoria publicării romanului care îl certifica pe Toole ca fiind autorul nu am mai ezitat. Acum însă îmi pare rău că am cumpărat cartea asta.

Măreţele maimuţe sau cum lungimea contează (în rău)

Măreţele maimuţe e o satiră la adresa societăţii moderne în care Will Self ne propune o lume inversată: ne împinge să ne gândim cum ar fi fost lumea noastră dacă specia mai dezvoltată pe scara evoluţiei ar fi cimpanzeul şi omul ar fi cea mai apropriată rudă a lui, dar de pe treapta imediat inferioară. Self reuşeşte să descrie cu destul har totul, la un moment dat m-am simţit gândindu-mă la faptul că adepţii ideii că ne tragem din maimuţe nu au cum să nu fi avut dreptate. Că doar din întâmplare lanţul mutaţiei genetice a luat un cot şi am ieşit oameni şi nu cimpanzei.  Că asta ar fi diferenţa, o singură cotitură.

Firmin, subteranele noastre

În general nu îmi plac romanele în care autorii vorbesc despre chinul creaţiei. Sunt pur şi simplu reticent că dintr-un astfel de subiect poate ieşi ceva interesant.

Aşa am gândit imediat după ce am luat Firmin de pe masa de la Cărtureşti  şi am citit rezumatul de pe copertă:

Firmin este o elegie pe jumătate fantezistă, pe jumătate riguroasă despre plăcerile literaturii, în care îndoielile, temerile şi dorinţele oricărui scriitor îi sunt atribuite unui şobolan cu un intelect hiperdezvoltat…

Şi mi-am zis: Nţţ!!

Da, ştiu că şi ăsta e un subiect, însă eu îl accept greu. Am deschis totuşi romanul la întâmplare şi am nimerit la …:

Locvace până la logoree în mintea mea, eram condamnat la tăcere. [...] Toate acele fraze superbe ce-mi zburau prin minte asemeni unor fluturi zburau de fapt într-o colivie din care nu puteau scăpa niciodată.

Atunci am ştiut că Firmin este un roman pe care vreau să îl citesc.

Narcisism la Radio Guerrilla

Recunosc ca sunt ascultator de Radio Guerrilla, de cand au inceput. Sictirit la maxim de posturile noastre de radio care imi dau muzica romaneasca de genu’:

 ”eu vreau cu tine/eu vreau sa fiu cu tine/as vrea cu tine/de-un milion de ori”

am vazut bannerul cu Radio Guerrilla care urma sa porneasca in cateva zile. Mi-am setat frecventa pe 94.8 la radioul din masina si am asteptat (ca nu aveam ce pierde in rest).
Si a meritat. Muzica buna de tot, mi-aducea aminte de Radio 4 pe care il ascultam cand eram in Austria (si din cauza ca oamenii acolo de la radio vorbeau engleza). Era radioul pe care il asteptam de ani de zile si in Romania. Si de-atunci Radio Guerrilla a ramas presetat pe tasta 1 pe radioul din masina mea.

Mutu si Radoi, nu faceti toti la fel ca… ei

A venit Mourinho in Romania… Bineinteles ca ziaristii lui peshte l-au intreabt ce a avut cu Mutu’. De ce a fost bulangiu si l-a dat afara de la Chelsea. Ca si cum, ai un angajat betiv si drogat, il dai afara, si ceilalti angajati il cearta te cearta ca l-ai dat pe-ala afara.