- Nu te iubesc. Vreau să pleci. Acum.
Am spus-o cu voce tare, susținându-i privirea, nu doar în gând, ca până atunci. După o fracțiune infinitezimală de secundă de liniște aud un trosnet îngrozitor. Ochii i se întunecă, gura i se arcuiește în jos de parcă greutăți îi sunt agățate de colțurile ei. Castelul de cărți de joc desenat de liniile feței începe a se dezechilibra și se surpă într-un hohot neomenesc ce erupe din adâncuri. Lacrimile au izbucnit instantaneu și le aud cum îi inundă gura, căscată într-un plânset al unei dureri insuportabile. Simt eu însumi gustul lor sărat în gât. S-a prăbușit la pământ, tremurând. Nu m-am putut apleca să o ridic, nu am putut întinde mâna să o mângâi. Obsesia că nu o iubesc îmi sufoca orice intenție de a mă apropia de ea. M-am sprijinit de perete și am alunecat în jos, lângă ea, cu privirea cenușie, pierdută în gol, suspendat încă în acel hiat de liniște declanșat de vorbele mele. A trecut jumătate de minut, a trecut jumătate de oră, nu știu, până când încep să aud ca prin ceață cum, extenuată, repeta cu glas stins, doar pentru ea: De ce? De ce nu e suficientă iubirea mea? De ce…?
Am ridicat-o cu greu. Spiritul ei refuza și îi atârna pietre de moară de corp. Ne-am întins pe pat, și-a pus capul pe pieptul meu, mâna pe inima mea. Mă simțeam greu, mâinile mi-erau inerte, atârnând moi pe cearșaf, departe. A adormit repede. O simțeam din când în când cum tresărea în somn și gemea încet. Gol de orice trăire conștientă, fixam un punct în tavan. Îmi revenea în minte acea surpare, o revedeam de nenumărate ori, și de fiecare dată acea firimitură de secundă de liniște îmi bubuia în urechi.
Atunci am înțeles. Știa de mult! Știa că așa o să se întâmple. Știa că merge pe pojghiță de gheață care se poate rupe în orice moment. De-aia nu a existat nicio surpriză în ochii ei, nicio fărâmă de neîncredere, vreun semn de întrebare cum că n-ar fi auzit bine. Pur și simplu s-a lăsat înghițită de adâncul lacului ce s-a căscat dedesubt, fără nicio încercare de a ieși la suprafață. Trecutul nostru comun mă absoarbe din prezentul meu ce-mi huruie în creier și-mi proiectează cu forța întregul film, pe un ecran imaginar, în fața ochilor: Din cauza asta nu mai zâmbea când era cu mine, din cauza asta se agăța de mine în somn. Mai avea doar o speranță firavă și, atât timp cât aceasta mai licărea, a construit din liniile feței acel eșafodaj fragil ce, iată, s-a năruit la prima zdruncinătură.
Adorm și eu, într-un final, revăzând la nesfârșit prăbușirea. O visez pe ea plângând, bătându-mă moale cu pumnii în piept și pe mine acceptând totul fără nicio reacție. Dimineață, patul era gol lângă mine. Plecase.
Au trecut anii. Sunt încă impregnat de acea senzație. Câteodată, timpanele îmi pocnesc și, după o clipă de liniște perfectă, văd din nou fața ei năruindu-se într-un vacarm surd. În acea cădere, ochii mei își pierd sensul, privirea mi se oprește pe acel punct unde nu există nimic. Și plutesc în nimic.
Aseară, după mult timp, am văzut-o într-un club, la un concert. O privesc din mulțime, de departe. Zâmbetul îi e ușor, susținut de el însuși, înflorind firesc liniile feței ei tinere. E lângă un băiat. El îi spune ceva râzând, ea ridică mâna și îl mângâie pe cap, jumătate în glumă, jumătate protector. Zâmbește.
Un trosnet îngrozitor mi-a bubuit în urechi. Îmi simt mușchii feței cum mi se schimonosesc într-un plânset căruia nu îi pot rezista. Un bocet pentru zâmbetul ei ucis acum ani de zile, îngropat în mine.
